DEPOSEDARE
Expoziție de Miklós Erhardt
7 noiembrie – 5 decembrie 2018
Curator: Attila Tordai-S.
tranzit.ro/ Cluj
Str. Napoca, nr. 16, Cluj
Expoziția artistului maghiar Miklós Erhardt este structurată în jurul a trei lucrări video: un documentar făcut în colaborare cu Claudio Feliziani despre membrii unei grupări muncitorești din Italia postbelică
(Enzima Rosso, 2001); o deturnare intitulată Dezambiguizare (Societatea spectacolului) (2018), bazată pe celebrul film al lui Guy Debord din 1973 și pe traducerea inițială și apoi revizuită a artistului, din 2004, respectiv 2018; și „... Că nu voi deveni ceea ce am vrut” (2018), o repunere în scenă personală a unui fragment dintr-un documentar maghiar clasic din anii 70. Cele trei lucrări, deși cu abordări diferite,sunt toate legate de mișcările radicale de stânga din cea de-a doua parte a secolului trecut, prezentând însă exemple de experimente izolate, marginale. Titlul expoziției rezonează cu situația noastră actuală socială, politică și culturală, în care astfel de narațiuni progresiste sunt tot mai mult denaturate, discreditate și eradicate în beneficiul relativismului neoliberal sau al noilor-vechi mituri naționaliste.
Enzima roșie se concentrează pe fenomenul timpuriu, periferic și „necanonizat” al mișcării italiene Autonomia operaia. La mijlocul anilor 1950, colectivele de muncitori din Civita Castellana din regiunea Lazio au fondat o serie de mici fabrici de ceramică. Impulsul și fundalul ideologic al experimentului au fost furnizate de puternica mișcare comunistă italiană, însă fabricile, aflate în co-proprietatea muncitorilor dar operând într-un context capitalist, au întâlnit rezistențe chiar și în interiorul nomenclatorului politic comunist, ca să nu mai vorbim de mediul capitalist ostil per se experimentului.
Magnum opus-ul lui Guy Debord din 1967, Societatea spectacolului, este o reprezentare iconică a poziției ultra-radicale a Internaționalei Situaționiste în cadrul evenimentelor din Mai 68-ul parizian. Cu toate astea, la vremea la care Debord a făcut filmul cu același titlu din 1973, speranțele revoluționare erau strivite iar mișcarea își pierduse elanul. Acest fapt plasează narațiunea (care, altfel, urmărește fidel textul cărții) într-un context mai degrabă elegiac, susținut și de montajul care pare a fi ilustrarea dominației totale a sistemului, mai curând decât un mijloc activ de propagandă revoluționară.
Repunerea în scenă „... Că nu voi deveni ceea ce am vrut” este bazată pe un documentar din anii 1970 (Prințesa în cârpe și zdrențe, de István Dárday, din 1974) care examinează limitele politicilor de educație a muncitorilor din Ungaria socialistă. Autorul, Dárday, a fost membrul unui colectiv de oameni de film angajați politic, care a realizat o serie de documentare ironice și tăioase, care acuzau sistemul politic pentru lipsa de integrare și solidaritate. În acest film, prilejuit de documentarea tragicomică a unui spectacol muzical dintr-un cămin muncitoresc, un tânăr muncitor vorbește despre viața sa cu atâta franchețe și sinceritate încât mărturia sa cântărește mai greu decât superficialitatea interviurilor cu celelalte personaje.
La nivel subiectiv, filmele îl confruntă pe spectator cu monologuri ale unor persoane învinse în lupta lor cu sistemele de dominație. Înfrângerea i-a deposedat pe aceștia de energiile și iluziile lor, astfel încât aceștia deschid căi diferite de înțelegere și confruntare cu propriul trecut. Prin juxtapunerea celor trei lucrări autonome în spațiul aceleiași expoziții, o a patra traiectorie intelectuală și existențială este trasată – cea a artistului, al cărui demers, conturat de aceste filme realizate în diferite perioade, pare să se deplaseze, prin succesive aproprieri, alienări și aproximări, de la poziția unui outsider plin de compasiune la o identificare intelectuală și simbolică.
Partenerul principal al tranzit.ro este Erste Foundation.
